Semnificaţia zilelor din Săptămâna Patimilor

Semnificaţia zilelor din Săptămâna Patimilor

0

În această săptămână, cunoscută în popor drept Săptămâna Mare sau săptămâna patimilor, fiecare zi are o însemnătate deosebită. În ea ne amintim de ultimele zile din viaţa pamanteassca a Mântuitorului.

Lunea cea Mare

În aceastã zi, se face pomenire de fericitul Iosif, cel preafrumos, şi de smochinul ce s-a uscat prin blestemul Domnului.
De astãzi încep Sfintele Patimi ale Domnului nostru Iisus Hristos. Iosif cel prefrumos – fiul cel mai mic al patriarhului Iacov, nãscut din Rahila – este icoanã a lui Hristos, pentru cã, asemenea lui, şi Domnul nostru a fost invidiat de iudei, a fost vândut de ucenicul sãu cu treizeci de arginţi, a fost închis în groapa întunecoasã a mormântului. Sculându-Se de acolo prin El însuşi, împărăteşte peste Egipt, adicã peste tot pãcatul, îl învinge cu putere şi, ca un iubitor de oameni, ne rãscumpãrã prin darea hranei celei de tainã, dându-Se pe El însuşi pentru noi şi ne hrăneşte cu pâine cereascã.
Tot în aceeaşi zi facem pomenire de smochinul cel neroditor care s-a uscat prin blestemul Domnului (Matei 21, 17-19). Ca sã convingã poporul nerecunoscãtor cã are putere îndestulãtoare şi spre a pedepsi, ca un Bun nu vrea să-şi arate puterea Sa de a pedepsi fatã de om, ci fatã de ceva care are o fire neînsufleţită şi nesimţitoare.
Istoria smochinului a fost aşezată aici spre a îndemna la umilinţă, dupã cum istoria lui Iosif a fost aşezată spre a ne înfăţişa pe Hristos. Fiecare suflet lipsit de orice roadã duhovniceascã este un smochin. Dacã Domnul nu găseşte în el odihnã, a doua zi, adicã dupã viaţa aceasta de acum, îl usucã prin blestem şi-l trimite în focul veşnic.

Marţea cea Mare

Aceastã zi ne pregăteşte pentru intrarea în cãmara Mântuitorului, cu douã parabole strict eshatologice – parabola celor zece fecioare şi parabola talanţilor.
Când Domnul se suia la Ierusalim şi se ducea la Patimã, a spus ucenicilor Sãi şi aceste douã parabole, pentru că nu cumva cineva trãind în feciorie sã nu se îngrijeascã şi de celelalte virtuţi şi mai ales de milostenie, prin care se vădeşte strãlucirea fecioriei.
Pe cinci dintre fecioare le numeşte înţelepte cãci împreunã cu fecioria au avut şi minunatul şi îmbelşugatul undelemn al milostivirii. Pe celelalte cinci le numeşte nebune pentru cã, deşi şi ele aveau virtutea fecioriei, nu aveau în aceeaşi mãsurã milostenie. Pe când se scurgea noaptea acestei vieţi au adormit toate fecioarele, adicã au murit. Cu adevãrat moartea se numeşte somn. Pe când dormeau ele, strigãt mare s-a fãcut la miezul nopţii; cele care au avut undelemn din belşug au intrat cu mirele la deschiderea uşilor, iar cele nebune, pentru cã nu aveau undelemn din destul îl cãutau dupã ce s-au sculat din somn.
Pentru aceasta deci, au rânduit dumnezeieştii Părinţi pildă celor zece fecioare, împreunã cu cea a talanţilor, ca sã ne îndemne sã veghem necontenit şi sã fim gata sã ieşim în întâmpinarea adevãratului Mire prin fapte bune, dar mai cu seamă prin milostenie, pentru cã neştiuta este ziua şi ceasul sfârşitului vieţii.
Dacã vom săvârşi o singurã virtute, cea mai mare chiar, şi nu ne vom îngriji de celelalte, şi mai cu seamã de milostenie, nu vom intra cu Hristos în odihna veşnică, ci vom fi întorşi ruşinaţi. Şi într-adevãr nu-i lucru mai ruşinos că fecioria sã fie biruitã de bani.

Miercurea cea Mare

În aceastã zi, se face pomenire de femeia cea pãcãtoasã care a uns cu mir pe Domnul pentru cã lucrul acesta s-a întâmplat puţin înainte de mântuitoarea patimã.
Când Iisus s-a suit în Ierusalim şi era în casa lui Simon cel lepros, o femeie pãcãtoasã s-a apropiat de El şi a turnat pe capul Lui acel mir de mare preţ. Pomenirea ei s-a pus în acea zi pentru că, dupã cuvântul Mântuitorului, sã se predice pretutindeni şi tuturor fapta ei cea cu multã cãldurã. Ce-a îndemnat-o oare la asta?Dragostea pe care ea a vãzut cã o are Hristos pentru toţi, dar mai cu seamã faptul de acum, când L-a vãzut cã intrã în casa unui lepros. Se gândea deci femeia cã îi va vindeca boala dupã cum l-a vindecat şi pe acela. Şi într-adevãr Hristos a tãmãduit-o dându-i iertare de pãcate.

Joia Cinei celei de Tainã

Patru lucruri mai prãznuim în aceastã zi:Spãlarea picioarelor, Cina cea de tainã, Rugãciunea din grãdina Ghetsimani şi Vânzarea şi prinderea Domnului.
Înainte de a începe Cina, Hristos S-a sculat, Şi-a dezbrãcat hainele şi El singur a spãlat picioarele tuturor. Prin aceasta a vrut sã îl facã pe Iuda sã se ruşineze, iar celorlalţi sã le aducã aminte sã nu umble dupã întâietăţi. La sfârşitul mesei aduce vorbã şi despre vânzarea Lui. Dupã puţin timp, luând pâinea a zis:“Luaţi mâncaţi”; la fel şi paharul, zicând: “Beţi dintru acesta toţi, acesta este Sângele Meu, al Legii celei Noi. Aceasta sã o faceţi întru pomenirea Mea”.
Dupã aceea, arãtându-Se om, spune ucenicilor: “Întristat este sufletul meu pânã la moarte” (Matei 26, 38) şi S-a rugat în Grãdina Ghetsimani cu sudoare de sânge (Luca 22, 44). Iuda cunoştea locul şi, luând câţiva soldaţi, a venit sã-L prindã. A fost prins şi dus la Ana, la Caiafa, şi în cele din urmã la Pilat. Acum Petru se va lepãda de trei ori de Hristos, tãgãduind cã-L cunoaşte.
Pentru a ne reaminti de toate acestea, seara se scoate în mijlocul bisericii Sfânta Cruce.

Vinerea Patimilor

În această zi, se pomenesc sfintele şi mântuitoarele şi înfricoşătoarele Patimi ale Domnului nostru Iisus Hristos pe care le-a primit de bunãvoie pentru noi. Se mai face încã pomenire de mãrturisirea mântuitoare fãcutã de tâlharul recunoscãtor care a fost împreunã cu El.
Biserica numeşte Patimile Domnului: sfinte – pentru cã Cel ce le-a rãbdat este Sfântul Sfinţilor, sfinţenia însăşi; mântuitoare – pentru cã ele sunt preţul cu care Domnul a rãscumpãrat neamul omenesc din robia pãcatului; înfricoşătoare – pentru cã nu poate fi ceva mai înfricoşător decât ocara pe care Fãcãtorul a rãbdat-o de la fãptura Sa.
În aceastã zi nu se săvârşeşte Liturghia pentru cã însuşi Mielul lui Dumnezeu este jertfit acum; este vreme de post total, pentru cã Mirele s-a luat de la noi. (Matei 9, 15). Se fac numai ceasurile împărăteşti care ne pun înainte nemãrginita smerenie a Domnului, Crucea cea dãtãtoare de viaţă şi credinţa tâlharului.
Seara săvârşim Denia Prohodului Domnului, care este ultima treaptã a tânguirii pentru Hristos, înainte de Învierea Sa. Se înconjoarã de trei ori biserica cu Sfântul Epitaf – semn al celor trei zile petrecute în mormânt.
“În mormânt, Viaţa, pus ai fost, Hristoase, şi s-au spãimântat oştirile îngereşti, smerirea Ta cea multã preamãrind”. (Starea întâi – Prohodul Domnului)

Sâmbăta Mare

În aceastã sfântã zi, prãznuim îngroparea dumnezeiascã a Mântuitorului nostru Iisus Hristos şi pogorârea în iad, prin care neamul nostru, fiind chemat din stricãciune, a fost mutat spre viaţa veşnică.
Iosif cel din Arimateea, coborând de pe cruce Sfântul trup al Domnului, l-a îngropat în mormânt nou, punând o piatrã mare la intrarea lui:
Dupã-amiazã săvârşim Liturghia Sfântului Vasile unitã cu vecernia.