Confesiunea unui fumător: pentru fiecare țigară pe care am fumat-o din plăcere,...

Confesiunea unui fumător: pentru fiecare țigară pe care am fumat-o din plăcere, au existat câteva sute pe care 

0

Confesiunea unui fumător: pentru fiecare țigară pe care am fumat-o din plăcere, au existat câteva sute pe care le-am fumat din dependență

Am fumat prima țigară la 14 ani, după ce m-am uitat la un sezon de Formula 1. Țin minte și astăzi albastrul Rothmans de pe mașinile de curse, deși am uitat complet dacă pierdeau sau câștigau.

Ce conta pentru mine atunci era acea culoare care zbura cu peste 200 de kilometri la oră. Venită din poveștile cu bravii oameni ai mărilor, culoarea se năpustea spre imaginația mea cu viteza luminii și se lipea de visele mele precum o emblemă a libertății, a tenacității și a puterii de a lua o decizie salvatoare într-o milisecundă.

La maturitate, aveam să conduc desăvârșit o mașină puternică și să fumez cu stil. Timpul a trecut, iar eu am ajuns să fumez.

În anii ‘90, copiii fumau de rupeau. Lângă fiecare școală sau liceu erau unul, două sau trei buticuri de unde puștii plecau ținând în pumn câteva țigări la bucată și o lamă de gumă de mestecat. În fiecare fum pe care îl scoteau din plămâni, era ceva dintr-un aer pe care încercau transmită lumii: de femei misterioase fetele cu țigări lungi Moore, de culoarea cafelei. De bărbați hârșiți în aventurile vieții, băieții cu Lucky și Marlboro. Reclama la Kent deschidea, în prime-time-ul absolut, oceanul albastru României gri, lovite de șomaj și de inflație. Țigările erau ieftine, accesibile oricui, de orice vârstă și condiție socială. Nu se uita nimeni la câți ani ai înainte să ți le vândă – doar nu mai trăiam pe vremea Securității.

Dacă nu-ți permiteai un pachet întreg, nu era nimic, fumai la bucată până ce te făceai tu mare, te angajai și îți luai pe săturate. Ba mai mult de atât, odată cu trecerea timpului, producătorii au inventat pachetul social, de 10 țigarete, pentru absolut orice buzunar. Ansamblul de norme, practici și politici aflate în uz la un moment dat într-o țară construiește orizontul de așteptare pe care o societate îl are de la indivizii. La acea vreme, spre linia orizontului României se aflau nori mari și groși de fum.

Am ieșit din apă, cu preocupare omului care are o misiune de îndeplinit și un scop de urmărit și am început să fumez. Să fumez și să mă întristez. Dacă altcineva mi-ar fi povestit scena asta, mi-ar fi fost milă de el.

În timp ce părinții mei, nefumători convinși, îmi vorbeau despre riscurile fumatului, îi priveam cu compasiunea de care poate da dovadă cineva care trăiește într-o dimensiune superioară. „Eu”, îmi spuneam, „fumez doar pentru că vreau. Mă pot lăsa oricând. Sunt capabilă de autocontrol”. Mai târziu, aveam să îmi dau seama că, pentru fiecare țigară pe care am fumat-o din plăcere, au existat câteva sute pe care le-am fumat din dependență.

Prima dată când am luat hotărârea fermă să renunț la fumat, eram în Grecia, pe plaja Egremni din insula Lefkada. Era o vreme ideală, iar eu înotam în apa adâncă și turcoaz cu valuri mari doar cât să simți un pic puterea mării, fără să fii în pericol. M-am gândit că am nimerit într-un punct perfect al spațiului și al timpului în care nu mai am nimic altceva de făcut decât să trăiesc cu inima întreagă o bucurie. Exact în acele clipe simțeam, însă, ca o fisură ce se deschidea în învelișul perfecțiunii, nevoia de o țigară.

Am ieșit din apă, cu preocupare omului care are o misiune de îndeplinit și un scop de urmărit și am început să fumez. Să fumez și să mă întristez. Dacă altcineva mi-ar fi povestit scena asta, mi-ar fi fost milă de el. Faptul că nu puteam trăi în prezent și că nu mă puteam bucura de un moment frumos fără o țigară m-a marcat mai mult decât spaima de moarte și de boală. Așa că, nu după mult timp, m-am lăsat de fumat. Dorința de a fuma a rămas totuși întreagă, iar la un moment dat am făcut greșeala să o subestimez.

Mai rău, fiindcă eșuasem într-un rând, mă temeam că voi eșua din nou dacă voi mai vrea să mă las. Eram convinsă că nu voi avea niciodată atât de multă voință. Adevărul este că nici nu am avut. Ce am găsit într-o zi a fost un dram de bunătate față de mine însămi.

După vreo patru ani fără țigări, m-am simțit atât de sigură pe mine și pe capacitatea mea de autocontrol, încât i-am cerut unei prietene un fum, de dragul vremurilor și discuțiilor de demult. Mai târziu, am fumat de la altcineva o jumătate de țigară. Altădată, o țigară întreagă. În scurt timp, mi-am dat seama că fumam de-a binelea.

Prin luna noiembrie a anului trecut, am citit că un cutremur de pământ a distrus treptele ce duceau către plaja Egremni. Ciudat lucru, mi-am dat seama că un lucru asemănător se întâmplase amintirea de pe acea plajă: o puteam vedea, dar nu mai puteam să ajung cu adevărat la sensul ei. Fumam. Mult mai puțin decât înainte, dar fumam. Mai rău, fiindcă eșuasem într-un rând, mă temeam că voi eșua din nou dacă voi mai vrea să mă las. Eram convinsă că nu voi avea niciodată atât de multă voință. Adevărul este că nici nu am avut.

Ce am găsit într-o zi, nu demult, a fost un dram de bunătate față de mine însămi. Acesta cred că a fost unul dintre lucrurile care m-au ajutat, într-un final, să trec peste perioada de neliniște și de lipsă concentrare și să rezist tentației de a fuma. Mi-am dat timp, am încetat să pun presiune pe mine și m-am tratat ca pe un om care are nevoie să se vindece.

Un alt lucru a fost, poate, și faptul că în ultima vreme, orizontul social de așteptare în ceea ce privește consumul de tutun s-a schimbat și fumatul este acum cu adevărat descurajat în România. Asta mă face ca, în mijlocul discuțiilor la zi, să nu pot să înțeleg deloc amendamentele Comisiei de Sănătate din Senat care ar permite, de fapt, din nou fumatul în spațiile publice.

Am urmărit dezbaterile de dinaintea interzicerii fumatului în cluburi și restaurante și am fost atentă la vocea nefumătorilor înainte de toate. Mi-am dat seama că e un tip de voce pe care fumătorii nu au avut ocazia să îl audă prea des, deși toți au și prieteni care n-au fumat în viața lor. Fiindcă prietenii se privesc unul pe celălalt cu înțelegere, nu știu câți nefumători i-ar interzice unui bun amic o țigară în preajma lor sau și-ar susține cu foarte multă fermitate punctul de vedere împotriva fumatului. Simplele dezbateri din spațiul public i-au scos, cred, pe fumători în afara bulei în care trăiau și i-au făcut să privească lucrurile și dintr-o altă perspectivă.

Ca om care a fumat întreaga sa viață adultă, ca nefumător eșuat și apoi recuperat, am văzut că cel mai greu lucru este să te imaginezi în diferite situații de viață fără o țigară în mână. De aceea, fiecare ocazie în care nu fumezi este un exercițiu care se adaugă la experiența ta de viață ca nefumător

Când vine vorba despre perspectivă, mă gândesc la cum a fost privit fumatul în ultimele decenii. Au fost vremuri când se fuma în avion, vremuri când se fuma în tren, vremuri când mergeai cu autocarul și jumătate din călători pufăiau precum niște locomotive, timpuri când se sudau țigările în birouri. Vremuri când reclamele la țigări erau omiprezente, când fumatul era asociat la nivelul imaginarului colectiv cu libertatea, nonconformismul și creativitatea. Absolut totul din jurul tău îți demonstra că este ok să fumezi, ba, mai mult decât atât, că este cool să fumezi.

Acolo unde au fost luate, măsurile de limitare a consumului de tutun au provocat la început opoziție. Dar au sfârșit prin a fi acceptate la nivelul întregii societăți și au dus, în final, la scăderea numărului de fumători și la îmbunătățirea stării de sănătate a oamenilor. Și, foarte important, au dus la stabilirea unui alt cadru mental pentru copii și adolescenți, care deschid ochii într-o lume ce respinge pe scară largă fumatul.

Ca om care a fumat întreaga sa viață adultă, ca nefumător eșuat și apoi recuperat, am văzut că cel mai greu lucru este să te imaginezi în diferite situații de viață fără o țigară în mână. De aceea, fiecare ocazie în care nu fumezi este un exercițiu care se adaugă la experiența ta de viață ca nefumător. Fiecare moment în care ai întârziat să îți aprinzi prima țigară, fiecare cafea pe care ai băut-o fără să fumezi, fiecare cină după care nu te-ai ridicat de la masă în mijlocul discuției ca să te duci afară să tragi câteva fumuri au puterea de a acționa la un moment dat în folosul tău. E ca atunci când încerci să pleci cu mașina de pe un drum cu polei: este suficientă o bucățică mică de asfalt ca să prinzi aderență și să te duci pe drumul tău. Nu trebuie să fii șofer de Formula 1, nici măcar șofer, ca să te folosești de imaginea asta.
Raluca Ion
Republica,ro